joi, 29 august 2013

Adrian Păunescu - Nebun de alb






Acum sunt mai pustiu ca totdeauna, 
De când ma simt tot mai bogat, de tine, 
Si-mi stau pe tâmple soarele si luna, 
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine.

M-as jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-as spune cum te cheama, 
Patrate negre si patrate albe
Îmi covârsesc gradina si mi-e teama.

Si, uite, n-are cine sa ne-ajute, 
Abia-si mai tine lumea ale sale
Si-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri cauta o cale.

Prin gari descreierate - accidente, 
Marfare triste vin, în miezul verii, 
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente, 
Ca sa te-apropii si ca sa te sperii.

Jur-împrejur, privelisti aberante, 
Copii fragili ducând parintii-n spate, 
Batrâni cu sanii gri de os pe pante
Si albatrosi venind spre zari uscate.

Mi-e dor de tine si îti caut chipul
În fiecare margine a firii, 
În podul palmei, daca iau nisipul, 
Simt un inel jucându-se de-a mirii.

Te-aud în batalii din vreme-n vreme, 
Ostasii garzii tale ti se-nchina, 
Iubita mea cu foarte mari probleme, 
Cu chip slavon si nume de regina.

Fiorul rece prin spinare-mi trece, 
Când mi-amintesc cu gene-nlacrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece, 
Voiai sa te arunci, sa scapi de toate.

Dar tu-ntelegi, de fapt, ca nu se cade
Sa-ti pui în cumpana întreaga viata, 
Ca nu-s în joc abstractele rocade, 
Ci sângele ce fierbe sau îngheata.

Neputincioasa, trista si frigida, 
Asa ai fost si apareai senina, 
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci îmbatat de vina.

De te lucram sârguincios cu dalta, 
De te faceam din carnea mea, iubito, 
Nu deveneai, cum astazi esti, o alta, 
Pe care la caldura am trezit-o.

Lasând ambitiile de o parte, 
Ne aruncam în marea nemiloasa
Si-mpreunati, ca filele-ntr-o carte, 
Ne facem, din sudoare, sfânta casa.

Pe urma, vin ceilalti sa ne-o distruga
Si ochii tai ma cauta întruna
Si eu înalt nefericita ruga, 
Purtând pe tâmple soarele si luna.

Si te iubesc cu mila si cu groaza, 
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie, 
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra, pentru vesnicie. 

luni, 12 august 2013

Despre femeie - Parintele Arsenie Papacioc

Am descoperit un interviu luat Parintelui Arsenie Papacioc, minunat după părerea mea!
Mi-ar plăcea sa-l citească si iubitul meu. De fapt, nu doar sa-l citească. Sa-l înteleagă. Sa-l simtă cu ochii si cu sufletul. Si,mai ales, sa ia aminte la învătăturile Parintelui!
                                                                                                                                                         


Am cununat odată pe cineva, şi cînd am ajuns la citirea din apostol unde citeţul spune: “iar femeia să asculte de bărbat”, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpînit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viaţa ei.
Dar am tăcut pînă mi-a venit vremea la cuvînt, şi i-am spus: “Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculti!” Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie; suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită de la început, cînd poţi să judeci – pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci – nişte lucruri pentru viitor, pînă la sfîrşitul vieţii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii. Credeţi dumneavoastră că acest mare meşter, Dumnezeu, cînd a creat omul, şi pe femeie deci, a creat-o fără să toarne acolo sentimente şi posibilităţi extraordinare?! Femeia, ţineţi seamă, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rău, dar care e bună, nimic nu-i mai bun! Deci trebuie cu orice chip s-o faci bună, dar cel mai bine este să nu te grăbeşti la începutul începuturilor.
Există un instinct în noi. Odată, mă găseam la Timişoara. Nu eram călugăr, nici la mînăstire nu eram, dar mă gîndeam la asta. Un student la politehnică se îndrăgostise de o studentă foarte urîtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. N-o cunoşteam, că nu putea să pătrundă oricine pînă la mine, dar el o iubea. Am cunoscut-o apoi. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urîtă. Dar nu există femeie urîtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia – adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adîncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este. Femeia trebuie preţuită, să ştiti, pentru că mai întîi ne reprezintă o femeie în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparînd-o pe ea cu oamenii.
Cum vi se pare, preacuvioase, după experienţa aceasta foarte lungă atitudinea faţă de femeie, în general, sau în relaţia dintre bărbat şi femeie, a evoluat înspre pozitiv sau înspre negativ?
În general, a evoluat spre înflorire, spre pozitiv. Dar, spre îndurerarea momentului istoric în care ne aflăm, există şi foarte multe cazuri cînd femeile abia îşi mai suferă bărbaţii: sunt beţivi, chiar necredincioşi. Au rămas în ateismul anilor trecuţi şi femeile se luptă din răsputeri să-i aducă şi pe ei la credinţă, dar e foarte greu. Cu unii se poate, dar alţii spun: “Iar te rogi, iar te închini? Ce, te-ai pocăit?” Sunt şi cazuri din acestea, dar sunt şi foarte multe familii în care există întelegere duhovnicească. Însă te fură şi treburile. De aceea noi, ca duhovnici şi preoţi, în general, îi sfătuim pe cei care nu au timp pentru rugăciunea de tipic, pentru că se scoală de noapte cu treburi, să aibă o stare de rugăciune acolo unde se găsesc. Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăresti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreşte să ai în gînd: “Doamne miluieşte”? Să poţi să intri apoi în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu.
Nu există “jumătatea mea”
Credeti că fiecare om are o jumătate a lui?
Asta este o expresie care mie nu mi-a plăcut. Nu e o jumătate a ta, ci un tot al tău; tu eşti tot, ea e tot. Nu există grad de rudenie între soţ şi soţie, pentru că ei sunt una. Dumneavoastră ati văzut steaua lui David, evreiască: sunt două triunghiuri echilaterale suprapuse. Ea e făcută de David, care era omul lui Dumnezeu, şi ea reprezintă fiinţa omenească, care are calitatea calităţilor în creaţia lui Dumnezeu: chip şi asemănare cu El. Şi de aceea l-a făcut pe om întîi ca un triunghi echilateral, cu baza în sus, pentru că omul e tare în putere, apoi un triunghi echilateral cu baza în jos, care simbolizează femeia. Nu există “jumătatea mea”. E o expresie spusă la un pahar de vin; la o sticlă de vin, pardon! ca să nu zic la un butoi chiar.
“Să preţuiţi femeia”
Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să şi-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Şi apoi, voi trebuie mai întîi de toate să ştiti să preţuiti femeia foarte mult. Ea este o creaţie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă daţi seama ce putere are o femeie să te scoată dintr-o stare amărîtă. Faptul că un bărbat ştie că acasă are parte de o iubire desăvîrşită îl face să muncească, să cîştige războaiele, să-şi rezolve problemele.
Să ştiti că femeia nu gîndeşte simplu. Chiar dacă nu e învăţată, ea are o putere de pătrundere deosebită şi e mult mai realistă decît un bărbat. Ea are încă de astăzi un sentiment pentru ziua de mîine. Însă noi discutăm, raţionalizăm nişte lucruri, dar în iubire nu este nimic raţional.


vineri, 2 august 2013

Arsenie Boca - Povestea ceșcuței





O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităti, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurora le plăceau antichitătile si produsele din argila, ceramice, în special cestile de ceai. Au observat o ceasca exceptională si au întrebat: “Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.” In timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, cescuta de ceai a început sa vorbească:
“Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,”Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar EL a zambit doar si a spus cu blandete: “Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. “Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit: “Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa … “Ajutor! Scoate-ma de aici!”
Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta: “Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie, m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine! “Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma: “Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus: “Uita-te la tine.” Si m-am uitat. “Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!”
EL a vorbit bland: “Vreau sa tii minte: stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.
Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila Lui. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta Sa Voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.