Mă sufoc, mă doare, mă ține pe loc. Mă simt de parcă aș avea 50 de ani, bătrână și senilă. Parcă sunt legată cu lanțuri. Nu mai știu să scriu, nu mai știu să vorbesc, nu mai știu să simt. Am de toate și totuși nu am nimic. Nu am aer...nu am libertate, nu mai sunt eu. Mi-am reprimat toate simțurile pentru că mă dor toate și toate strigă în mine să le valorific. Nu mă inspiră, nu mă apreciază, mă îngrădește și mă limitează.
Îmi spunea mai demult o prietenă că nu trebuie să prinzi păsările în colivie. Trebuie să le lași libere, să vina ele singure să-ți ciugulească bobițe din palmă. Pe atunci nu înțelegeam nimic...nimic... Acum înțeleg tot pentru că sunt la rându-mi prinsă in colivie.
Eu scriu. Asta sunt eu! Eu sunt rebelă și nonconformistă. Eu sunt un spirit liber. Nu mă lega... știi că există păsări care se sinucid în colivie?! Nu mă transforma în gospodină comunistă. Nu mă transforma în idealul tău de feminitate. Dacă mă vrei, acceptă-mă așa cum sunt! Asta înseamnă să iubești. Să mă iei cu tot cu defecte și calități. Dacă încerci să mă schimbi înseamnă că nu mă iubești pe mine, ci vrei doar o păpușă fără personalitate pe care să o mânuiești cum vrei tu. Eu nu sunt așa, dragule... Eu nu ascult de ordine. Nu am stăpân.
Am tânjit toată viața mea după liniște și împlinire sufletească. Dar nu am stat nicio clipă să mă gândesc ce înseamnă pentru mine aceste lucruri. Eu sunt liniștită dacă sunt cu prietenii mei, dacă sunt liberă și dacă nu trebuie să dau explicații nimănui. Îmi place să trăiesc în ritm alert, să mă bucur de tot ce mă înconjoară, să apreciez frumosul, valorile adevărate. Eu trebuie să scriu, să creez ceva, să las în urmă bucăți din mine. Eu trebuie să fiu EU și atât...
