Arsenie Boca - Povestea ceșcuței

O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităti, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurora le plăceau antichitătile si produsele din argila, ceramice, în special cestile de ceai. Au observat o ceasca exceptională si au întrebat: “Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.” In timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, cescuta de ceai a început sa vorbească:

“Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,”Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar EL a zambit doar si a spus cu blandete: “Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. “Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit: “Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa … “Ajutor! Scoate-ma de aici!”

Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta: “Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie, m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine! “Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma: “Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”

O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus: “Uita-te la tine.” Si m-am uitat. “Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!”
EL a vorbit bland: “Vreau sa tii minte: stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.“

Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila Lui. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta Sa Voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.

Povestea lui Auguste (si-a mea)

Știi povestea lui Auguste, cel care trăia într-un sătuc aflat pe fundul unei vai amenințate mereu de ape? Autoritățile au decis evacuarea sătenilor, punându-le la dispoziție autobuze și camioane pentru a putea lua cu ei tot ce considera ca trebuie salvat. Auguste refuza sa plece si le spune salvatorilor: "Cred in Dumnezeu si Dumnezeu ma va salva."
Apa începe sa urce, obligându-l pe Auguste sa se refugieze la etajul casei sale. Salvatorii s-au întors după el într-o barca cu motor. In continuare refuza sa plece, explicându-le ca nu risca nimic deoarece crede ca Dumnezeu nu-l va abandona.
Apa urca atât de mult încât Auguste ajunge pe acoperișul casei. Un elicopter vine sa-l salveze, dar refuza sa-și abandoneze cuibul susținând ca Dumnezeu il va salva.
Auguste se îneacă.
Ajunge in cer si, furios, ii cere socoteala lui Dumnezeu: "Eu, care am crezut mereu in Tine si Te-am slăvit, cum ai putut sa ma abandonezi?"
"Sa te abandonez?" striga Dumnezeu supărat. "Dar cine ti-a trimis autobuzul, barca si elicopterul?"

"Daca intrebi o musca: "Sunt flori in latura aceasta?" -, ea iti va spune: "Nu stiu. Ci stiu numai ca acolo jos, in groapa, sunt cutii de conserve, gunoaie, necuratii", si iti va insira toate murdariile pe care a stat. Dar daca vei intreba o albina: "Ai vazut vreo necuratie in latura aceasta?" -, ea iti va spune: "Necuratie? Nu, nu am vazut nicaieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare" - si iti va enumera o gramada de flori de gradina si salbatice. Vezi, musca stie numai unde exista gunoaie, in timp ce albina stie ca acolo este un crin, mai departe o zambila... Dupa cum mi-am dat seama, unii oameni seamana cu albina, altii cu musca. Cei care seamana cu musca, in orice situatie, cauta sa afle ce rau exista si se preocupa de el; nu vad nicaieri nici un bine. Cei care seamana cu albina, afla peste tot orice bine exista. Omul stricat, stricat gandeste, pe toate le interpreteaza de-a stanga si le vede anapoda. In timp ce acela ce are ganduri bune, orice ar vedea, orice ii vei spune, isi va pune in minte gandul cel bun. " 

Parintele Paisie Aghioritul

Cred!

Cateodata simt ca imi pierd credinta. Ma indepartez de Dumnezeu si de sperantele mele. In zilele cand speranta revine, ma rog in gand si linistea ma cuprinde. Zambesc. Incep sa iert, sa scot din amintire tot ce mi-a facut rau candva. E o senzatie frumoasa, ca o camera calduroasa intr-o zi geroasa de iarna. Ma asez in fata focului si separ momentele frumoase de cele urate. Atunci simt cat de mult iubesc oamenii, oamenii frumosi din viata mea! Imi dau seama cat inseamna ei pentru mine si ce-as fi eu fara ei, fiecare in parte... Imi doresc sa fiu mai buna, mai curata, sa nu mai fiu egoista, sa ma multumesc cu putinul pe care il am, sa fiu un om bun, asa, ca mama. Nu reusesc. Frumusetea credintei mele persista putin. Imediat ce mi se strecoara indoiala in suflet, camera se raceste. Imi amintesc cat de mult m-au ranit unii oameni. Imi amintesc cat am plans, cat am urlat!!! Imi amintesc cat i-am facut sa sufere pe cei din jurul meu, din cauza durerii mele...

Si-atunci ma razvratesc iar!!! Ma cert cu mine si cu Dumnezeu! II cer socoteala pentru toate nedreptatile de pe lumea asta! Nu ma mai rog, nu mai sper, nu mai vreau sa fiu buna! Nu mai vreau sa iert si sa uit, ba din contra. Vreau sa tin in mana o hartiuta cu toti datornicii si sa-i tai de pe lista in momentul in care reusesc sa ma razbun. 

Cu toate astea, razbunarea nu ma incalzeste cu nimic. Doar credinta mea reuseste asta. Nu razbunarea ma face sa zambesc si sa ma bucur, ci credinta. 

Cred ca intr-o buna zi o sa intalnesc un om care sa ma aprecieze si sa ma iubeasca pentru ceea ce sunt. 
Cred ca am puterea sa depasesc toate obstacolele vietii alaturi de familia si de prietenii mei.
Cred ca raspunsurile pe care le caut sunt in interiorul meu si le pot afla numai acceptand adevarurile care ma dor. 
Cred ca oamenii care m-am parasit, au facut-o spre binele meu si al lor.
Cred ca intr-o zi tot ceea ce azi imi pricinuieste suferinta o sa ma intareasca si o sa ma ajute pe viitor sa fiu mai buna. 
Cred ca oamenii dragi mie care au plecat din lumea asta, au ajuns intr-un loc frumos si de acolo ma vegheaza si imi indruma pasii.
Cred ca toate lucrurile bune, dar si cele rele, vor primi rasplata pe masura. 

Cred si sper intr-o lume mai buna! 

Ce ne spunem cand nu ne vorbim (2)

L-am intrebat pe Dumnezeu de ce inimile noastre bat. De ce nu bat o singura data si atat?
Mi-a spus ca avem nevoie de pauze.
De ce avem nevoie de pauze?!
Pentru ca cineva sa vina... si sa le umple!


Ti-am dat tot ce am avut mai bun si mai curat, tot ce nu putea fi auzit. Ti-am dat bataile inimii mele.
Si ea a continuat sa bata, pentru tine, pentru noi. Pentru acel "noi" despre care tu spui ca nu a existat si nici n-o sa existe vreodata.

N-am inteles niciodata de ce te porti urat cu toata lumea, de parca ai fi stapanul tuturor, si totusi toti te iubesc... Paradoxal, desi si cu mine te-ai purtat urat, te-am iubit "non-stop". Uneori imi venea sa iti sparg capul, sa iti scot ochii, sa te arunc de la etaj, orice  numai sa te fac sa suferi macar pe sfert din cat sufeream eu. Dar cand te vedeam ca ranjesti stupid, cu colturile buzelor intinse la maxim, parca rasarea soarele :-)

N-am asteptat nimic de la tine. N-am avut pretentii. Doar am asteptat si am sperat ca, intr-o zi, ca prin minune, o sa-ti spui singurel "ba, asta chiar ma iubeste!" In tot amalgamul asta de alergari, cand tu pe mine, cand eu pe tine, am invatat un lucru. Nu poti sa faci pe cineva sa te iubeasca. Ori te iubeste, ori nu te iubeste. Indiferent cat de frumos te-ai purta, cate minuni ai face pentru un om....daca nu te iubeste de la inceput, nu o sa te iubeasca nici pe parcurs.

Imi pare rau. E a mia oara cand o spun. Mai mult decat atat nu stiu ce sa zic. Imi pare rau ca...ce?! Ca a iesit asa, ca nu ne iubesti, ca iti e bine fara noi, ca am mers prea departe etc. Imi pare rau ca nu insemn nimic pentru tine.

Lorelei, Ionel Teodoreanu - Scrisorile

 "Totul ne desparte pe mine si pe tine: distanta, oamenii, viata si poate si destinul.
Ti-aduci aminte?
Ca sa-l cunoasca pe Cesar, Cleopatra, insotita de un singur credincios, a trecut marea cu barca, infruntand-o, s-a lasat infasurata intr-un sac ordinar si dusa pe umeri in palatul lui Cesar, fara ca nimeni sa-si inchipuie ca intr-un tol purtat pe umeri, regina Egiptului vine sa-l vada pe Cesar.
Iata ce-ti aduce scrisoarea mea.
Nu ma tem nici de zambetul tau, deci nu ma tem de nimic. Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei, fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut.
Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde.
Sunt intre cele patru zari: raspantia lor.
Sufletul meu si-a pierdut sufletul copilariei. Stii sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc ducand si aducand primavara?
Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic?
Sunt pe acolo si intr-acolo; o apropiere si o indepartare in preajma ta.
Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund..."



 "Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi, ca sa ajung la tine, as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate, dandu-ti ultima ei suflare.
De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi, ca sa ajung la tine, cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele, aducandu-ti-o sa-i inchizi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea; si mi-am retras pasii ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusita pe sub ferestrele casei tale, cum canta copiii italieni pe strazile oraselor noastre, in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteranieni.
Cant cu mana intinsa sub cer, ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum: Ascultati voi toti bucuria si durerea mea."


 "Ramas-bun.
Ma numesc numai Lorelei.
Legenda spune ca am ucis.
Anii mei tineri au sunat a cantec, dar am trecut pe langa el cu dragostea de mana si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear.
Mi-e sufletul ca tufisul Paiurului pe coasta Marii Negre: numai ghimpi curbi ce-au incununat odata fruntea lui Hristos.
A trecut o ploaie de primavara si s-a tesut in zare braul frant de matase al curcubeului. Cu el imi incing mijlocul si ma duc..."

Iubeste-mi mainile - Elena Farago

         Iubeşte-mi mâinile...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atâta – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe...

Iubeşte-mi mâinile 
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot...

Dezleagă-mi sufletul de vina
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină...